Amintirile frumoase mereu raman

Sunt momente cand stau singur, eu si calculatorul. Si am impresia ca tot ceea ce se intampla in jurul meu este un spectacol. Toti oameni sunt niste actori care joaca niste roluri, care fac aceleasi lucruri in fiecare zi fara sa le pese. Refuza sa faca o schimbare in viata lor. De ce? Sunt sigur ca nici ei nu stiu, le lipseste curajul sa faca aceasta schimbare. Le este teama de acel ceva NOU. Probabil pentru ca este in natura umana acea teama de necunoscut care de multe ori este asociata mortii.

Ascult o melodie de la Bliss, ceva linistitor, oricat ar fi de tarziu si oricat de obosit sunt simt nevoia sa ma exprim liber. Vreau sa ies afara in frig si sa urlu in gura mare ca vreau sa fiu liber, fara sa depind de cineva si/sau ceva, ca vreau sa iubesc si sa fiu iubit, vreau sa fiu EU in alta lume. Poate o lume a viselor, o lume frumoasa in care fiecare dintre noi stie sa aprecieze un gest frumos facut de o persoana mai mult sau mai putin draga, stie sa se bucure de ceea ce traieste, ce vede, stie ca tot ceea ce isi doreste poate realiza daca isi doreste cu adevarat. Poate o lume in care fiecare zice un multumesc pana si pentru simplul fapt ca un om il priveste “mai putin ciudat”.

Poate ca vreau prea multe, poate ca ceea ce imi doresc e prea mult, imposibil. De ce zic asta? Poate pentru ca am invatat de la viata si de la oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii ca daca iti doresti ceva cu adevarat poti sa faci oricat de dificil ti s-ar parea. Insa sa traiesti intr-o lume aproape perfecta este greu de realizat sau posibil. Da, ar fi posibil daca toti am fi oameni si am face totul inspre aceasta directie, inspre “visare” catre o lume mai buna, o lume fara violenta, razboaie, jigniri, vorbe care dor si asa mai departe. Cred ca aceasta lume fiecare om si-o face daca pur si simplu ignora partea rea a lucrurilor din jur, daca vede doar partea buna, “acea parte roz a vietii”, pentru ca oricat de negativisti am fi trebuie sa vedem si partea roz pentru ca ea exista, trebuie doar sa deschidem larg ochii, sa ne acordam putin timp noua insine si sa ne bucuram de ceea ce vedem in jur.

Consider ca oamenii care reusesc totusi sa isi acorde acel putin timp, acum in secolul vitezei, ca sa vada partea roz a lucrurilor sunt mai mult decat oameni. Sunt cei care pot schimba ceea ce ii deranjeaza in jurul lor, sunt oameni care daca doresc sa faca ceva pot face, oricat de dificil ar parea si tocmai de aceea am sa dau citare unor lucruri care pe mine m-au impresionat profund. E vorba despre o persoana care a trait “momente magice”, persoana al carei nume il pastrez pentru mine momentan.

“Nu uita ca viata inseamna zilele care iti raman ca si amintire. Adica asta trebuie pretuit. Incearca sa faci din fiecare zi una speciala astfel incat sa iti ramana toate in minte ca si amintiri frumoase.

La vita e bella.

Daca te uiti in jurul tau iti dai seama ca viata e frumoasa doar ca nu stii tu sa te bucuri de ea. Tocmai de aceea trebuie sa ti-o faci frumoasa. Noi, oamenii, nu stim sa ne bucuram de fiecare raza de soare, de fiecare fulg de nea, de fiecare frunza tremuranda. Nu stim sa ne bucuram.

Acolo unde am fost.. am trait momente magice chiar daca am fost singura. De exemplu intr-o zi am avut 2 ore libere. Am zis ca merg sa vad portul care era la 15 min de mers pe jos. Am fost singura. Am vazut imensitatea de mare care se intindea in fata ochilor mei. Era un submarin care a fost folosit pana in anul 2000 dupa care a fost transformat in muzeu. Eram la inceput si nu cunosteam limba. Eram singura intr-o tara straina. Am vrut atunci sa ma bucur de tot ceea ce vedeam: de morile de vant imense care erau in fata mea, de pescarusii care zburau in aer, de lebedele exagerat de frumoase care erau pe lac, de peisajul mirific care era in fata mea. Se vedea si podul care leaga insula de continent. Era impresionant.

Oamenii toti mi se pareau niste actori care joaca un rol pe scena, care nu stiu sa se bucure de tot ceea ce eu vedeam. Parca toti erau orbi si doar eu vedeam. M-am plimbat o ora si jumatate prin port printre vapoare, iahturi si mori de vant. Era de nedescris.

Atunci am realizat ca noi, OAMENII, nu ne bucuram de ceea ce avem doar la inceput, cand totul e nou, dupa care devenim orbi. Nu mai vedem frumosul nici macar acolo unde e exagerat de frumos, cum ar fi lebedele. Nu mai stim sa ne bucuram de ceea ce avem, mereu vrem ceva nou ignorand resursele de care dispunem.

Acolo ma trezeam in fiecare dimineata fericita chiar daca stiam ca ma asteapta o zi de lucru imposibila. Eram fericita pentru ca vedeam razele de soare care intrau pe fereastra si imi luminau camera. Eram fericita pentru ca atunci cand priveam pe geam vedeam morile de vant imense in fata mea care se miscau necontenit. Eram fericita pentru ca ieseam pe strada si vedeam oamenii razand.”