Cartierul Uranus din Bucuresti

Ati observat ca indiferent de modalitatea de conducere a unei tari (monarhie, socialism, etc) intelectualii erau oameni sus-pusi si cu functii importante in conducerea tarii, modelarea si invatarea maselor? Ei bine comunismul a intors spatele acestei reguli si conducatorii erau indoctrinati cu idei stupide printre care si egalitatea maselor. Nu am nimic cu asta numai ca intelectualii nu trebuie calcati in picioare. Toti ne nastem egali ca oameni dar daca eu sunt mai destept decat “vecinu’ cu degetul in nas” nu ma baga in aceasi oala cu el, nu ma pune sa trag la saiba cot la cot cu el. Daca eu pot invata mai repede, nu imi stopa aceasta calitate obligandu-ma sa stau dupa fundul unui inapt care invata greu si uita repede.

Povestea cartierului Uranus nu o stiu nici eu inca (dar am gasit cateva detalii pe o pagina,  povestea putin mai jos) totusi stiu ca a fost demolat complet pentru a face loc Palatului Parlamentului. De ce? pentru ca cineva de la conducere vroia sa aibe cea mai impresionanta cladire din Europa. A reusit dar cu un pret ce nu poate fi ignorat. Au mai fost si alte tari din Europa sub dictatura comunista dar nu au suferit asa mari pierderi.

Ultima lume locuita

Pana la sfarsitul anilor ’70 a existat in Bucuresti un loc extraordinar. Cartierul Uranus. Nu e singurul loc distrus, scos din Bucuresti cu buldozerul si dinamita. Alte cartiere vechi au fost, de asemenea, demolate si, probabil, am pierdut odata cu ele ceva ce nu vom mai intalni vreodata. Doar intamplarea a hotarat ca eu, copil al blocurilor, sa cunosc bine cartierul Uranus. Sora mamei mele traia acolo de mai mult de treizeci de ani, intr-un bloc mic, in stil “american”, sus, chiar in punctul cel mai inalt al Dealului Spirii. Ceva mai jos, era Arsenalul, un grup de cladiri masive, invaluite intr-o solemnitate neterminata. Ceva sentimental, sudic si mahalagesc, neinsemnat si cuceritor dormea noaptea peste tot cartierul si pornea de la cap, dimineata, odata cu primii papuci tarsaiti prin curti. Era Paradisul. Timpul se oprise, in sfarsit, la adapost de framantarile care munceau alte parti ale orasului. Strazi inguste, cu piatra lustruita de biciclete vechi, coborau in panta, scoteau deodata ca un izvor strans de munti si se intretaiau cu alte strazi in piete mici, ascunse sub lumina vreunui felinar cu frunza mereu ruginita. Pe margini, peste peretii caselor, balustrade lungi de fier curgeau iedera. Oamenii locului se tineau cu o mana de ele si urcau treptele marunte ale strazii cu priceperea si cumpatarea serpasului.

Vara, din loc in loc, oamenii se strangeau langa garduri vechi de fier, cu inflorituri calme, si vorbeau tot asa. Iarna, sub zapada, Uranus devenea locul marii recapitulari. Din strazile zidite in zapada nu se mai putea iesi decat pe cararui late cat sa lase un mosor la vale. Pe acolo umblau, ziua, oamenii dupa lucrurile de trebuinta: pana la Paine, pana la Sifoane. Dar seara, felinarele ramaneau singure in piete. Prin lumina lor palida trecea rar cate un caine, lasand in zapada, pentru cateva ore, desene ascutite de vers japonez. In rest, tacere intrerupta neasteptat de cate un radio sau vreun strigat tarziu dupa cel plecat sa mai aduca niste lemne. Lumea se retrasese de buna seama pentru a recapitula viata de peste an. Lumina razbatea multumita din case modeste si curate, ca un costum de functionar chemat la sef in ziua avansarii. Pacea acestei lumi marunte mirosea a vechi si era bine asezata. Ea venea de demult, din lumea functionarilor marunti posesori neasteptati ai unei bune-cuviinte ce scapa vremurilor noi. Panorama Uranus incepea acolo unde se termina intelegerea scolara a lui Caragiale. Ea era, probabil, esenta vechii civilizatii orasenesti a Romaniei de care acelasi Caragiale a ras mult mai putin decat ne place sa credem. O multime de oameni modesti, lumea cartierului Uranus era pastratoarea unui miracol. Traind cu pricepere din lefuri mici, acesti oameni se simteau rasplatiti de simplul fapt ca traiau impreuna, spunandu-si, negresit, “Domnul…” si “Doamna…”. Miracolul din Uranus tinea de o religie fara izvoare scrise. Obisnuinta cuminte, ordinea spontana a legaturilor intre oameni dadeau impreuna o forma de viata banala si profund spirituala. Viata in Uranus avea conturul bland al unei icoane afumate. Nici o idee radicala, ba chiar nici o idee, n-a tulburat viata acestui loc adancit in propriul echilibru, ca intr-o superstitie. Nici o noutate obraznica n-a patruns cu adevarat in acest loc indestulat de propria magie. Pana in 1982.

Prima lume nelocuita

Cartierul Uranus a fost demolat si cred ca acest lucru nu mai are cum sa ajunga la cunostinta noastra in toata gravitatea sa istorica. Orasele se schimba, desigur. Timpul macina pana la pulbere. Dar Uranus n-a fost acoperit de lava, nici abandonat si ingropat apoi de nisipuri. Uranus n-a avut o moarte onorabila. Si nici oamenii care l-au locuit. Locuit? E vorba de mult mai mult. Oamenii care au “locuit” in Uranus au dat vietii o calitate pe care noua Romanie a pierdut-o. Viata vechilor cartiere bucurestene era, pana la urma, un act de bun gust, oricat de coscovite casele si oricat de curioase tatele. Aceste locuri traiau dupa reguli complicate si cel mai adesea invizibile. Ele ascultau de o eticheta cotidiana la fel de neobligatorie ca buna-cuviinta, pantalonul calcat si propozitiile clare. Aceasta fina reglare fara rost imediat a vietii e confundata adesea cu rutina si literatura moderna a “inadaptarii” a facut tot ce se putea face pentru a o discredita. Teoriile sociale care au exaltat si continua sa exalte urbanismul absolut au adaugat impresia de inapoiere si au recomandat sau au poruncit fatis inlaturarea acestor spatii “depasite”. Insa viata potolita si ticaita a fostelor cartiere bucurestene a fost cu totul altceva. Literatura a inteles gresit, iar marxismul industrial si urban sunt, de fapt, vinovate de crima. Viata pe care ele au discreditat-o si apoi au distrus-o era rezultatul unui raport spiritual. Un raport natural in care omul face parte din spatiu luandu-i forma si dandu-i detaliul. Armonia vietii in cartierul Uranus era atat de izbitoare tocmai din cauza acestei intelegeri netulburate. Nici o constrangere si nici un viitor obligatoriu nu apasau aceste locuri care erau foarte sigure de rostul lor. In jur insa, in concentrarile de blocuri numite prin abuz cartiere, spatiul era si este dominat de constrangeri si obiective zdrobitoare.

Oamenii blocurilor locuiesc acolo in mod fundamental din nevoi dictate de construirea societatii noi si distrugerea lumii vechi. Sa nu uitam, blocurile au fost construite pentru a adaposti rapid si in masa bratele de munca necesare industrializarii, iar industrializarea a fost gandita ca speraclul care va permite societatii sa forteze intrarea in modernitate. Oamenii blocurilor au fost de la bun inceput pasageri. Ei au aterizat in blocuri constransi de imperativele noii societati si arendati unui viitor mereu anuntat. Prin urmare, situarea lor in timp e precara. Ei locuiesc provizoriu un spatiu care e doar un pic mai stabil decat baraca de santier. Locul nu e al lor desi, cu timpul, ei au reluat gesturile clasice de integrare: au plantat pomi in fata blocului, au pus banci, au montat usi prestigioase pe holuri insalubre. Gesturile evoca ceva, mimeaza impamantenirea, dar lumea blocurilor nu poate intoarce spre locuitorii ei nimic pe masura. Spatiul e strain, e chiar ceea ce a fost de la bun inceput: un loc viran, construit. Daca produce totusi ceva, spatiul blocurilor incurajeaza o lume dizarmonica, o populatie in care oamenii, neputandu-se ignora, sunt adesea legati de raporturi ostile. Asa au invatat oamenii blocurilor sa convietuiasca intr-o camaraderie de subzistenta, un model de viata complet lipsit de arta de a trai, de finetea si discretia vietii impreuna, de ceea ce s-a numit, odinioara, si in Romania, civilitie.

Harta viitorului

Demolarea cartierului Uranus a fost o crima istorica. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici in razboaie: stiinta de a trai, asa cum am invatat-o prin istorie. Problema e ca asemenea lucruri nu se pot recupera. Istoria nu poate fi derulata si traita in reluare. Din acest punct de vedere, teoria care incearca sa ne linisteasca asigurandu-ne ca Romania se va imburghezi e o iluzie. Pentru trecut, ea e gestul de gratiere iresponsabila a unei crime oribile. Pentru viitor, ea e prelungirea traditiei de ignoranta sociala care a facut ravagii sub comunism. Da, Romania se va imburghezi, dar altfel. Mai nervos si mai nesarat. Cu vile si jeep-uri la poarta, dar mai ales cu un fel de a trai impreuna fara nici o magie, fara intelepciune si gratie. Vom fi barbari cu antene de satelit. Istoria nu are pret. Ce s-a pierdut odata e bun pierdut. Tocmai acest tragism definitiv a scapat anticomunismului profesionist de dupa 1989, singurul curent de opinie care a avut in maini tema crimelor comuniste. Campaniile menite sa dezvaluie dimensiunea criminala a demolarilor au enumerat la nesfarsit liste de monumente arhitectonice. Normal, dar insuficent. Tragismul lumii romanesti sub comunism e, in primul rand, o lectie despre autodistrugere istorica. Ce a fost unic si aproape sacru prin frumusetea convietuirii a fost scos dintre valorile natiunii cu buldozerul si dinamita. Operatia a ilustrat o nepasare uluitoare fata de propria soarta, mai clar spus, un nivel de inconstienta nationala pe care clasa conducatoare comunista nu putea sa-l inventeze cu totul.

Operatia a fost dusa la bun sfarsit si a lovit in centrul de echilibru al oricarei natiuni: capacitatea de a trai impreuna pe baza unei identitati, siguranta ca eu sunt eu si tu esti ca mine. Limba a ramas singurul element solid de identitate nationala. Insa modul de a trai exersat in istorie, civilizatia – cum ar fi mai corect sa spunem – nu mai face parte din elementele de identitate nationala. Or, efectele acestei traume istorice nu s-au incheiat odata cu benzina din buldozere. El continua sa lucreze pervers prin efectele sale tarzii. Generatiile postcomuniste, de pilda, nu pot recupera actele de civilizatie istorica distruse fizic si spiritual de aparatul de stat comunist. Ele au crescut intr-un spatiu fara legaturi cu alte spatii si timpuri si traiesc vremurile postcomuniste cu senzatia fundamentala a unui destin strict individual, exceptional si independent. Cu rare exceptii, aceste generatii se raporteaza sau sunt silite sa se raporteze numai si numai la parghiile de ascensiune pe un culoar stramt. Harta ramificata a oligarhiei, cu toate hatisurile si subhatisurile ei regionale si locale, e arhisuficienta pentru orientare. Trecutul a existat si deci nu mai exista. Viitorul depinde doar de un deget bine pus pe harta.

Combinatia explica impasul. Caracterul ireversibil al crimelor comuniste, paralizia retorica a anticomunismului si ignoranta stimulata a noii generatii fac la un loc golul pe care il numim azi postcomunsim.”

Extras de aici.

Multe multumiri lui Tibi ca mi-a dat un link catre o galerie foto pe flickr cu poze din cartierul Uranus.

2 thoughts on “Cartierul Uranus din Bucuresti”

  1. multa durere,tristete si nostalgie…si mie imi este un dor cumplit de Bucurestiul copilariei mele,cu acele case vechi dar ingrijite,cu gradini care au disparut sub fundatiile unor blocuri hidoase.
    N-am sa inteleg niciodata de ce ne batem joc in continuare de ultimele ramasite de istorie ,si mai ales de ce atat de multa inconstienta in acordarea autorizatiilor de demolare si constructie?
    Te-apuca plansul cand strabati Bucurestiul de azi…
    Arata ca intr-un vis urat…constructii dizgratioase,multa risipa de sticla si metal,culori stridente sau anoste,si ce socheaza cel mai tare…amplasarea unor orori pretins futuriste langa sau intre monumente arhitectonice de Fin de Siecle sau inceput de sec XX.
    Incep sa cred ca nu mai avem arhitecti,sau …cei pe care ii avem sunt toti analfabeti vanduti banului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *