Aveam 8 ani si ma asezasem intr-un colt al camerei, plangand de parca intreaga-mi lume era distrusa… De fapt, il suparasem pe tata si mi-a spus ca o sa stau la bunici, singura fara sa am cu cine sa ma joc. Unichiul meu s-a apropiat de mine si ma mangaia pe crestet incercand sa ma faca sa zambesc prostindu-se in fel si chip. S-a oferit sa ma invete cum sa fac sa dispara supararea. M-a pus sa scriu pe un bacata de hartie ceea ce as fi vrut sa nu se fi intamplat, ce mi-as fi dorit sa nu fi spus, ceea ce consideram eu ca daca ar disparea – lucrurile ar putea fi iar asa cum trebuia.
M-a dus in spatele blocului si m-a pus sa ingrop hartiuta in pamant, chiar langa radacinile groase ale unui stejar pe jumatate uscat. Ziua urmatoare eram uimita ca tata nu mai mentiona nimic de “expediatul” meu la tara, chiar imi zambea si imi cumparase inghetata. Boacana mea fusese uitata cumva. Desi stiam ca nu avea cum sa functioneze trucul cu ingropatul supararilor, am continuat sa ma mint asa, si cateodata mergea: supararile dispareau ca prin minune, totul parea in ordine.
Aseara, intr-o clipa de visare, m-am apucat sa-mi pun iar nemultumirile legate de sine pe hartie, scriind cu cerneala neagra, subliniind fiecare greseala in parte, reusind sa transform o simpla coala intr-o marturie de vinovatie. Mi-am dat seama ca daca spui ca iti pare rau nu intotdeauna vei fi iertat, ca uneori ranesti tocmai pentru ca nu vrei sa ai tu de suferit, si faptul ca nu asta ti-a fost intentia nu mai conteaza. Nu am ingropat-o in gradina langa trandafiri sau iasomie, am lasat-o sa arada in slaba adiere a vantului rece.
