Despre singuratate

Intr-o mare de prieteni, te simti de parca ai fi singur pe o pluta fragila in mijlocul unui ocean furios. Nimeni nu te mai intreba ce mai faci, cum te mai simti, ci doar vorbeste despre sine de parca ar vrea sa te convinga sa-i ridici o statuie in piata publica. Ramanem fascinati de etichete si cum ne sta parul sau cat de scump e un telefon ori cat de rapida e o masina si trecem prin viata surzi la strigatele de ajutor ale semenilor nostri care, de multe ori, sunt mai confuzi decat noi. Cand a fost ultima data cand le-ai zambit celor care merg cu capul plecat pe strada, cand ai spus ultima data un lucru dragut cuiva? Numaram ani, stergem amintiri si declaratii de dragoste, ne infuriem si iubim cu patima, ne simtim inima sfaramandu-se in mii de bucati cu fiecare “adio!” si ne bucuram de rasarit doar din cand in cand. Numim asta viata si nu ne intrebam niciodata daca ceea ce facem este ceea ce este corect sau daca la sfarsitul unei zile de munca suntem cu un pas mai aproape de linia de sosire pe care scrie simplu si clar “fericire”. Avem zile in care totul parca se prabuseste,cerul ia foc si clipele frumoase devin asemeni scrumului unei tigari, usor de purtat de vant departe de tine. Sunt zilele in care nu ne mai intelegem propriile propozitii si sentimente, acele momente in care ploaia ne sterge si pacatele si bucuriile. Acelea sunt zilele in care “un prieten” e o comoara greu de gasit intr-un taram plin de amici gata sa te lase sa cazi in vreo prapastie de dragul unui chip frumos sau al catorva bancnote colorate.

2 thoughts on “Despre singuratate”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *