Despre Vikingi

Invadatorii din Nord sau normanzii (lat. normanorum), cunoscuti si sub denumirea generica de vikingi au dat Europei anglo-saxone si mai tarziu Lumii Noi o alta geografie politica. Coordonatele geografice ale Scandinaviei au fost delimitate aproximativ inca din Antichitate. Piteas din Massalia patrunde la sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr. mai spre Nord amintind de enigmatica insula Thule. O data cu expeditiile lui Julius Caesar (100-44 i.Hr.) in Gallia, litoralul Marii Nordului sau Mare Germanicum este mai bine cunoscut, iar nave romane in vremea domniei lui Tiberiu (42 i.Hr.-37 d.Hr.) ocolesc Pen. Iutlanda in anii 4-5 d.Hr. identificand Scandinavia, care pana in secolul al XII va fi cunoscuta ca o insula. Despre aceste tinuturi indepartate si inospitaliere, inconjurate de mari reci, episcopul Iordanes, citand din opera pierduta a inaintasului sau Cassiodorus (490-585), sublinia: Scanza (denumirea latina a Peninsulei Scandinave) e un mare rezervor de popoare. Aceasta afirmatie, ascunde in spate un adevar stiintific: deplasarea imperceptibila si in masa a unor popoare pana atunci sedentare, datorata excesului demografic constatat inca din secolul al III-lea d.H. prin migrarea gotilor spre sud, din insula Gottland sau Tara Gotilor si care a atins apogeul intre anii 832-1000 la vikingi. Exodul scandinav care a “socat” Occidentul lui Carol cel Mare si a reusit in buna masura sa starneasca panica calugarilor anglo-saxoni din Northumbria, un regat pe teritoriul englez, facandu-i sa exclame la sfarsitul litaniilor: “Apara-ne Doamne de furia normanda!”, isi are precedentul in conditiile climatice blande din Nord, de dupa retragerea calotelor glaciare, care au favorizat dezvoltarea agriculturii sezoniere. Surplusul demografic a determinat in cele din urma deplasarea popoarelor Nordului in cele patru directii cardinale, pentru a coloniza noi teritorii.

O alta imagine istoriografica a Nordului

Istoriografia apuseana a preluat si dezvoltat teama fata de migratorii germanici amplificand gradul de confuzie. De ce? Iata o intrebare la care vom incerca sa raspundem pe baza celor mai noi investigatii privind lumea scandinava, dintr-o perspectiva mai apropiata de realitatile indepartatului Nord. Cronicile medievale redactate in preajma Anului 1000, plaseaza in centrul atentiei continuitatea imperiala romana sub diverse forme, aureolata in mantia crestinismului, punctul central fiind statul franc si evident figura arhietipica a lui Carol cel Mare, rege al francilor (768-800) si imparat al Occidentului (800-814). Celelalte realitati geopolitice ale batranului continent sunt trecute sub tacere, fie din ignoranta, dar mai ales din nestiinta. O data cu secolul al XIX-lea, prin revigorarea nationalismelor, cu precadere cel francez, german, putem vorbi de o istoriografie europo-centrista, al carei punct de plecare il constituie fara indoiala incoronarea lui Carol cel Mare, ca imparat al Occidentului, in Domul San Pietro din Roma, in ziua de Craciun a anului 800.

Dupa 1960, prin introducerea la scara a unor noi metode de cercetare si investigare istorice si istoriografice, bazate pe interdisciplinaritate si pluridisciplinaritate, conceptiile istorice se amplifica, devin cat mai obiective, trec dincolo de axiomele impuse, redimensioneaza istoria europeana, reintegrand-o unui alt circuit valoric diferit de cel conventional si mai aproape de realitatile trecute. Printre metodele cele mai moderne de cercetare, conservare si reconstituire istorica, atat in ceea ce priveste lumea veche scandinava de care ne ocupam pe parcursul acestui articol, cat si alte teritorii si areale geografice, ca focare de civilizatie, amintim: magnetometria cu particole protonice, tehnici radar avansate, hartile geoclimatice, teledetectia, aerofotografia, hartile luate de sateliti si altele. O data cu saltul tehnologic de la sfarsitul secolului trecut, cand majoritatea tarilor au implementat internetul ca o metoda eficienta de informare, s-au dezvoltat tot mai multe locatii web de specialitate despre vikingi cu aspecte care vizeaza in mod direct cultura si civilizatia acestora, valorificand cele mai noi descoperiri in domeniu.

Tinuturile si teritoriile vikingilor

Europeanul occidental, inchistat si timorat, incapabil sa vada dincolo de limes-urile lumii romane s-a confruntat cu “drama”, asaltatarii limes-urilor de catre neamurile germanice in general, cu un alt mod de viata, cu alte mentalitati, diferite de lumea civilizata romana, de civilizatia crestina de mai tarziu. In general, despre miscarile imperceptibile ale neamurilor germanice, se cunosteau foarte putine lucruri, iar anticii nu le-au dat importanta cuvenita, motiv pentru care atunci cand valurile au rabufnit de la Nord la Sud, ele au provocat un soc, o adevarata surpriza. Lumea romana, obisnuita sa-si duca existenta in interiorul limes-urilor, in opulenta provinciilor, avea cunostinte geografice foarte rudimentare despre tinuturile din afara sau despre “mundus barbaricum”, de mai tarziu. Hartile nu se inventasera inca. Meritul lor le va reveni arabilor, iar perfectionarea genovezilor si venetienilor. Prima deplasare este cea a gotilor, in a doua jumatate a secolului al II d.H. (150-180). Ei vor antrena sau vor impinge si alte neamuri germanice. Cu toate aceste lacune, un cunoscut istoric latin, Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) ii aminteste pe germani in opera sa “De origine et situ Germanorum”, carte unica in literatura latina, in care autorul prezinta conditiile geografice ale regiunilor de dincolo de Rin si Dunare, cat si despre originea si modul de viata al germanicilor. In partea a doua a operei sale, Tacitus ofera si o descriere a principalelor triburi. Societatii romane corupte ii sunt opuse in mod idealizat simplitatea, cinstea, setea de libertate si curajul acestor triburi barbare. Acelasi autor spunea: “germanii sunt un popor cu moravuri foarte ridicate”.

Se cuvine pentru inceput sa definim termenul de migrator ca fiind acea persoana care deja are un mod de viata, care se deplaseaza voluntar, provenind dintr-o structura mentala bine delimitata. Cu alte cuvinte, migratorul se deplaseaza sub influenta anumitor factori. La celalalt pol se situeaza nomadul, o persoana de aceasta data care nu are stabilitate, care se muta dintr-un loc in altul pe fondul unor factori economici, religioasi sau de alta natura. Acesti doi termeni, opusi ca inteles, se confunda de cele mai multe ori. Prin urmare, vikingii aveau un mod de viata inainte de migratii si daca asa stau lucrurile, cu siguranta ca isi aveau teritoriile si pamanturile lor, de unde ulterior au migrat presati de anumite conditii.

Cine erau acesti vikingi? Termenul sub care erau denumiti in diverse surse istoriografice contemporane (sec.VIII-IX) era cel de “normanorum” sau oamenii veniti din nordul continentului. Li s-a atribuit mai tarziu, o data cu dezvoltarea ramurilor de limbi nordice substantivul comun de vikingi, insemnand foarte probabil locuitori ai fiordurilor (vik=fiord, in norvegiana) sau razboinici pe mare. Dupa tarile lor de bastina, normanzii au fost definiti ca danezi (cei din Danemarca), norvegieni (Norvegia) si suedezi (Suedia). Ultimii s-au deplasat pe marile rute ale Rasaritului, fiind mai mult comercianti si mai putin razboinici. Rasaritul i-a numit varegi, iar de la tara lor de bastina, Suedia, s-au numit mai apoi svezi. Regiunea Svealand a definit ulterior intreaga tara. Se cunoaste faptul ca acest termen comun de svezi se intalneste in toate limbile de origine germanica si anglo-saxona. In engleza, spre exemplu, denominatiunea Suedia este Sweden.

Cert este faptul ca vikingii in ansamblu, s-au deplasat din peninsulele din nordul Europei: Peninsula Iutlanda (etimologic = tara iutilor, o alta populatie germanica), din Peninsula Scandinava (teritoriile de azi ale Norvegiei si Suediei) si insulele din largul Marii Baltice, teritorii care se intind, cum prea bine cunoastem pe suprafete foarte vaste, cu populatie dispersata. Aceste trei tari au o pozitie diferita fata de mare: Danamarca are marea spre vest si sud-vest, Norvegia spre vest si acel vest indepartat nordic spre Cercul Polar, iar Suedia spre est si sud-est. Fiecare dintre aceste tari au cate o trasatura distincta care va modela configuratia lor politica ulterioara. Pentru Norvegia lantul Alpilor Scandinavi intinsi de la N la S pe aproximativ 1000 km care au inaltimile cele mai mari in partea central sudica (Jotunheimen 2468 m.) si in Nord se afla cele mai intinse suprafete ocupate de ghetari din Europa. Suedia ocupa cea mai mare parte din Peninsula Scandinava si numeroase insule in Marea Baltica si Golful botnic. Alpii Scandinavi formeaza granita comuna cu Norvegia, cel mai inalt varf fiind situat la altitudinea de 2122 m. la Kebnekaise. Danemarca este situata la poarta Marii Baltice si este formata din Peninsula Jylland sau Iutlanda, si aproximativ 500 de insule, dintre care amintim pe cele mai importante Zealand, Fyn, Lolland. Relieful este de campie joasa, sub 170 m. altitudine.

Artizani pe marile Nordului

Fara corabii, expansiunea vikingilor ar fi de neimaginat, la fel ca si fara stapanirea unor cunostinte solide de navigatie. Scandinavii traiau langa si prin mare. Istoricul roman Tacitus, in jurul anului 90 d.H., ne-a lasat o descriere plastica a ambarcatiunilor vikingilor, pe care o redam in continuare spre o lamurire deplina: “Navele lor nu seamana cu ale noastre; cu o prora la fiecare capat, ele pot fi usor trase la mal. Nu sunt carmuite cu vintre si nici nu au barci pentru lopatari”.

Daca in Europa, inca din Antichitate si pana in veacul al XIV-lea, se naviga in mod obisnuit de-a lungul coastelor si la adapostul acestora, metoda numita cabotaj, nordicii au infruntat vitregia valurilor datorita unor tipuri de ambarcatiuni specifice, sesizate de acelasi autor latin la sueoni, stramosi ai danezilor, adaptate conditiilor maritime atlantice. O caracteristica aparte a acestor ambarcatiuni erau etrava si etamboul construite la fel. Ele puteau sa-si schimbe cursul cu 180 de grade fara sa fie necesare manevre de intoarcere.

Ambarcatiunile scandinavilor au fost definite de contemporani dupa sculpturile care le infrumusetau provele sau partea din fata a unei corabii: drakkare (dragoni, balauri) si snekkare (serpi). De la acest termen a derivat in engleza, sub stapanirea daneza, substantivul snake. Sapaturile arheologice au confirmat multe dintre observatiile istoricului latin Tacitus, fiind scoase la iveala o serie de corabii vikinge.

Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construita foarte probabil la sfarsitul secolului al IX-lea, descoperita in 1867 in partea de est a Oslofjord-ului, corabia Goskad din aceeasi perioada, scoasa la suprafata in 1880 intr-un cimitir din partea de apus a capitalei norvegiene si corabia Oseberg, gasita in 1903 tot la Oslo. Aceste trei corabii renumite sunt expuse astazi spre vizitare la Muzeul Maritim Bygdoy din Oslo. Au fost catalogate ca fiind ambarcatiuni funerare, al caror scop era de a grabi plecarea in lumea cealalta a unei capetenii scandinave.

Corabierii scandinavi aveau o metoda de navigatie bazata pe bunul simt. In largul marii, ei navigau pe latitudine, orientandu-se dupa puncte fixe: soarele si steaua polara. Puteau sa identifice usor pestii si pasarile din apropierea fiordurilor. In nord mirajele optice sunt foarte reale si dincolo de real imaginarul a deschis porti nebanuite, spre alte lumi. Navigatia pe longitudine putea sa-i depaseasca, insa, se deplasau de-a lungul unei latitudini fixe pana cand se apropiau de tarm si apoi se indreptau spre sud sau nord.

Sursa: altermedia.info

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *