M-am saturat de golul din suflet, de multele pagini scrise ce nu folosesc nimanui… nici macar mie de la o vreme. Am obosit sa gresesc, sa-mi ofer sufletul si sa fie refuzat, sa cred in altii mai mult decat in mine. Ma doare cand imi intorci spatele si nu te gandesti la mine decat daca nu ai pe altcineva care sa te asculte.
De ce trebuie sa-ti raspund la telefon cand tu ai nevoie de ceva, dar cand eu nu stiu cui sa cer ajutor tu esti ocupat ori ti-e somn? Si ce fac? Ma ascund, imi feresc fata de razele soarelui, intru in carapacea mea lovita de pietre si imi las sufletul sa planga… Sunt slaba, uit sa ma ridic singura din genunchi, e pura neputinta? Astazi… da. Aveam nevoie sa ma faci sa zambesc, aveam nevoie de tine asa cum poti tu sa fi langa mine… doua cuvinte si o piesa vesela. Nici asta nu mai vrei sa-mi oferi. Nu-ti mai cer nici vorbe, nici emotii, nu-ti mai cer nimic. Fugi din nou, cum ai facut mereu…
Imi spun ca maine va fi altfel si de data asta nu mai cred, tot nu pot sa adorm, patul e prea rece si nu ti-am mai auzit rasul de luni bune. Cu ce sa ma incalzesc? Nu pot sa gasesc adapost in acel “si eu te iubesc” de acum 3 ani. Tu m-ai transformat in fiinta asta slaba de acum, tu mi-ai luat totul, tu ai fost egoistul, tu esti de vina…
Uita-te la toti, zambesc amar cand propriile lor rani se simt iar proaspete cand isi trec ochii peste descrierea infernului meu… Tot tu esti de vina. Te urasc la fel de mult cat te-am iubit. Pentru ca tu nu platesti niciodata cand gresesti, eu am fost intotdeauna acolo sa-ti curat cioburile si cenusa lasate in urma si sa te tin in brate… Inca mai simt bratele tale pe trupul meu, ca in ziua in care iti cereai iertare… Am crezut niste vorbe goale ce s-au trasformat in strigoi acum si imi bantuie noptile. Nu am mai lasat pe nimeni sa se apropie de mine… Nimeni nu s-a mai ridicat la nivelul tau… si… ironia sortii… tu erai un nimic… si in asta m-ai transformat si pe mine… Te urasc!
