Jobul, Florescu si iubirea..

Ce dimineata frumoasa avusesem! Parea o zi aproape perfecta. Cred ca a fost prima data cand ciripitul papagalilor vecinului nu mi se intiparea in minte drept un mijloc de tortura. Totul era la fel ca in fiecare zi plictisitoare de luni, doar ca linistea nu a durat prea mult. A sunat telefonul, iar la celalalt capat al firului, o doamna in varsta ma informeaza ca am programat un interviu. Trebuia sa aleg intre facultate si interviu. Jobul – normal.

Dupa intregul ritual de captare a increderii prin fortele proprii, plec. Eram bine imbracata, parul imi statea ok, ma simteam like a million bucks, cum ar spune americanii, sau, poate, Cartarescu. Am gasit cu greutate adresa, reusind sa si ajung cu un sfert de ora mai devreme, si ma gandesc sa urc. Nu de alta, dar sa studiez terenul. In fata usii biroului: “Surprize, surprize!” – dl. Florescu. Ma asteptam sa-mi rup un toc, sa mi se rupa geanta, sa-mi rup o unghie, dar sa rup contactul cu realitatea? nu. Mai curand m-as fi asteptat sa ma intalnesc cu Bin Laden sau cu E.T. decat cu el.. ingerul ce-mi intuneca gandirea. Aschiuta a pus stapanire pe mine si ii “sar in cap”, dar in soapta, ca nu poti stii ce baba face pe spionul KGB in scara blocului.

Ce cauti aici? Nu ai nimic mai bun de facut decat sa intri si sa iesi din viata mea dupa bunul plac?

– Scumpo, exagerezi. Am aflat ca ai treaba aici si am venit sa vorbim.

– Sa vorbim? Daca ai indraznit sa te joci asa cu orgoliul meu, nu o sa ti-o iert niciodata.

– Nu. Nu am nicio legatura cu interviul. Eu am venit doar sa lamurim cateva lucruri.

Si el vorbeste raspicat in soapta, dar spre deosebire de mine, el e calm si nu cauta cu privirea niciun obiect contondent. Inspir adanc si intru in birou, lasandu-l pe dl. Florescu sa mediteze asupra temei de discutie: “poti sa te duci de unde ai venit!”. Sunt intampinata de o secretara mult prea batrana. Avea un taior roz absolut dezgustator ce scotea in evidenta gloss-ul super trashy care ar fi fost mai de efect pe buzele senzuale ale unei blonde full-options dispusa sa stea si dupa program. Inspectorii de resurse umane, cica, mi s-au parut mai incoerenti decat mine noaptea, trezita la 3 si jumatate si intrebata care e diferenta dintre Hegel si o sticla de coniac.

Ies din birou cu zambetul pe buze. Se sterge mai repede ca un ruj iefin, in momentul in care il vad pe El. Se uita la ceasul lui cel cu superba curea neagra, acelasi in care ma zgariasem la o intalnire de acum cateva saptamani. Incerc sa plec de la locul, nu crimei, ci discutiei, fara sa ma vada. Ma aude. (Cat de “minunati” sunt pantofii cu toc!)

– Anda, trebuie sa vorbim?

– Acum nu vreau sa vorbesc. Vreau sa ajung acasa si sa fac o baie fierbinte.

– Singura?

– Alex, termina!

– Te duc eu acasa. Facem vreo 20 de minute, asa putem vorbi.

– Prefer sa iau un taxi.

– Anda, nu vreau decat sa-mi cer iertare pentru joi. Cand am ajuns eu, plecasei si m-am speriat. Si imi dau seama si ca ti-e greu cu ai tai?

– Ok. ma duci tu acasa.

Asa fac eu mereu. Prima data spun “nu”, apoi tot “nu” dar in cele din urma se ajunge la “da”. Masina noua, eleganta.. mult prea eleganta pentru Bucuresti. Un pic de muzica. Ar fi fost frumos daca nu era chiar piesa cu care o impresiona pe cealalta.

– Ce mai face Ruxi?

– A racit iar, dar e bine.

– Am auzit ca o sa lucrezi si pentru Voicu. E adevarat?

– Da. Va fi ceva nou si va aduce destui bani in conturi.

Liniste. Sa vorbesc de vreme? Sa nu fiu chiar atat de british? totusi sunt in masina cu cel pe care l-am numit in paginile jurnalului meu “the great love of my life”. Vorbele lui taie fulgerator pauza:

– Cum ramane cu noi?

– Nu exista asa ceva. E o notiune care nu are nici un rost in discutia asta.

– Nu exista acum pentru ca tu nu vrei. Tu nu vrei sa renunti la o idee ridicola.

– Alex, stii la fel de bine ca si mine ca nu facem parte din acelasi tablou. Tu ai deja ceea ce eu imi doresc pentru viitor si nu am nevoie de niciun cadou.

– Mereu trebuie sa exagerezi cu o corectitudine exasperanta! Ce spui tu nu are nici o legatura cu realitatea.

– Nu mai. Te rog. Nu vreau decat sa..

– Sa ce, Anda?

– Sa uit.

– Ce? Ce sa uiti? Ca te iubesc si ca ma iubesti?

Privesc pe geam. La stop, un copil in picioarele goale imi trimite pupici, iar un altul se uita in decolteul meu in timp ce spala parbrizul oricum curat. Nici el nu spune nimic. Stie ca tacerea lui ma doare, dar si el sufera. Pana in fata portii mele niciunul nu a indraznit sa tulbure linistea mormantala din masina. Deschid portiera si o inchid la loc. Am ochii in lacrimi. El isi priveste ceasul, nenorocitul acela de ceas.

– Imi pare rau pentru tot, e mai bine sa uitam orice s-a intamplat intre noi.

– Anda, nu cred asa ceva, asa cum nici tu nu crezi asta. Stii ca as face orice pentru tine.

Se uita la mine cu ochii fixi, goi, inocenti. Ii mangai chipul si il sarut.

– Ai face orice pentru mine? Tocmai de asta mi-e frica.

Deschid portiera si cobor. Vad masina aceea neagra plecand si ducand cu ea ultima mea sansa de a fi fericita.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.