Sta singura la masa intr-un pub aglomerat, nu pot sa nu ma uit la ea, pare atat de pierduta. Bea vin, pare ametita, fardul de obraz ii este patat de mascara cursa din cauza lacrimilor. Din cand in cand isi mai sterge ploaia din priviri, alta data o lasa sa-i ajuna pana pe barbie…
Le-am cerut iertare prietenilor cu care iesiem la o bere si m-am dus la masa ei. Nici macar nu m-a privit… privea in paharul ei de vin rosu si m-am simtit de-a dreptul invizibila.
Am comandat 2 cafele si i-am luat paharul… si-atunci mi-a spus ca nu inteleg ce i se intampla, ca e blestemata, si ca nu am cum sa o ajut si sa imi pierd timpul in apropierea ei. Cand am intrebat-o ce s-a intamplat, m-a luat de mana si a pus-o pe pieptul ei… “Simti vreo bataie de inima? Nu! Nu ai cum sa auzi, sunt moarta… Niciodata nu am ranit pe cineva intentionat si tot ce mi s-a intamplat e inuman”. I-am spus ca orice s-ar fi intamplat, nu are cum sa reprezinte un sfarsit de viata si ca va putea trece peste orice i s-a intamplat, ca viata e nedreapta uneori dar nu trebuie sa uitam sa credem in noi… A inceput sa rada in timp ce plangea… si mi-a spus ca habar n-am despre ce vorbesc… ca nu mai are de ce sa traiasca… “stii, ceva, fa pe draguta in alta parte… eu nu mai am nici de ce sa traiesc… “.
Am continuat sa o intreb nedumerita de ce spune asta si mi s-a raspuns “fraiero, impresarul meu mi-a spus ca n-am voce nici cat Maria Marinescu!!!”.