Astazi mi-am adus aminte de scoala… de orele de curs din liceu… ce ma mai plictiseau unele ore si ce-mi mai doreams a scap definitiv de ele… le simteam ca pe o obligatie si nu ma incantau deloc… dar nu postez astazi despre toate acestea ci despre profesorul meu de Roamana… ce om… ce suflet de tata avea in el, un idol imi este si-acum, mi-aduc aminte cand facea prezenta, c-o voce calma… de barbat dur trecut prin viata… parea un om dur si exigent dar se simtea in el ca ne iubea (clasa mea in mod special) pe toti… mi-l amintesc si-acum cand l-am vazut prima data, la prima ora de roamana din liceu… speriati de falsul “dur” emanat din caracterul lui, un om imbracat vesnic la sacou, fie negru, fie gri su petici la varful coatelor, un chip nebarberit, si o semi-chelie de filosof, si cu o dorinta nelimitata de a ne alinta in mod indirect “maestre” pe baieti… nici nu stiam cum sa respir sa nu am observe… si a facut prezenta nu mai retin cum ne-a strigat pe fiecare in acel moment dar stiu ca acum ne alinta pe toti… orice era legat de poezie sau povesti de amor eram ridicat in mod firesc eu fiind preferatul fetelor (in ochii profesorilor) in liceu… si ma striga “Florinelu!…” cand era in toane bune sau “Domnul Copoiu…” Dumnezeule cat ma putea multumi felul in care ma striga… era placut… era ca “tata”… eu nu am avut tata si el il simteam ca pe un tata, profesorul meu de Romana… in mod evident ca de drag ciuguleam lectiile pentru orele lui, avea un fler al lui, o gluma bine pusa la punct pe seama colegilor in mijlocul predarii si clasa era toata amuzata, niste glume subtile in care te pierzi prietenesc in ras si hohote, in care te jigneste in asa fel incat sa te faca si pe tine sa razi, il adoram… si inca il ador si-l apreziez… profesorul meu de Roamana… la catalog “Domnisoara Burlacita (Burlacu A.), Copo (Copoiu Florin adica eu), Domnul Costache (Costache A.)… asa eram alintati cu totii de el la fiecare strigare de catalog… mi-amintesc ca visam uitandu-ma pe ferestra clasei, ascultandul pe el vorbind despre idealurile iubiri eminesciene sau romanele pe care insista sa le citim mereu, iar noi nu le citeam si ne ierta mereu… visam… traiam cuvintele din vocea lui de tata… privind dus in ganduri blocurile dispre crangasi incolo… in zilele ploioase cand baetii adormeau de vocea lui lina la ore desi noi ii eram printre cele mai bune clase din liceu… mi-aduc aminte cum a putut ierta unii colegi cum ne ajuta pe toti… nu ne-a salvat de corigente meritate la romana, de cate ori am dat eu teza la romana in sem 2 si eu tot n-am invatat, m-a durut ca l-am dezamagit… idolulu meu… i-am scris o poezie… de ziua lui… tare incantat a fost… titlul pot spune ca l-am conceput intr’o zi in care ne povestea una din glumele lui sublime si ajungand ulterior la subiectul salariilor profesorilor, prin coincidenta programa scolara la acea vreme ne permitea studierea lui “Lefter Popescu” de-acolo si…
35 nr.358 Lefter Constantinescu (18:59;08.10.2006; Copoiu Florin Beniamin)
El?preda cu gura mare,
Eu… privind tot pe ferestre;
Observand striga mai tare:
“- Hai mai repejor, maestre!”
