Stau pe plaja cu o privire aiurea, nimic nu ma mai atrage la locul in care sunt. Imi caut in geanta un caiet, o agenda, o foaie ceva. Trebuie sa-ti scriu o scrisoare. Poate asa o sa inteleg ce e cu mine, de ce nimic nu mai pare a fi la fel. Cum sa incep? Unde sa termin? Nu ma pot hotara, dar probabil asa se intampla cu absolut orice lucru este legat de tine. Marea asta nu-mi mai zambeste. De fapt, chiar imi da impresia ca in curand o sa ma inece. As fi resemnata fata de acest lucru daca macar as sti ca tu mi-ai gasit scrisoarea. Scrisoarea mea intr-o sticla.
Sunt speriata, cu tine eram cand am privit locurile astea cu caldura, ca si cum chiar imi exprimau ceva, cu tine eram cand credeam ca nimic din mine nu mai este la fel. Vroiam sa iti arat ca si eu pot si eu pot semana cu ideea ta de “ideal”. Poate asa m-ai fi vazut, m-ai fi remarcat, acum totul e sec. Mi-e sila de marea asta, mi-e sila pentru ca nu am stiut sa-ti arat ca mi-e frica, nu am vrut sa vezi omul din mine. Am vrut sa ma mulez dupa tine, dupa stilul tau, dupa felul tau de a fi, dar totusi cum sa iti spun tie toate astea?
Incep scrisoarea?
“As vrea sa iti spun “te iubesc”, dar nu simt asta. Nu simt decat dorinta nebuna de a te avea, de a fi pe placul tau. “Te iubesc” nu mai inseamna nimic pentru mine, spus mai ales din gura mea. “Te iubesc” au ajuns niste cuvinte fara ecou in mintea asta in gandurata si totusi mi-ar fi placut nespus sa te aud cum imi spui tu cuvintele astea lipsite de sens. Probabil citesti nedumerit scrisoarea asta, te gandesti ca tot un copil nesigur ti-a scris intr-un moment de disperare. Probabil fumezi iar o tigara ca si cum ai avea o vesnicie pana o termini, nu am un raspuns nici macar la astea, este exact cum vrei tu sa fie, in fata ta am ajuns un om atat de marunt incat mi-am stirbit identitatea, nu am curajul, nu vreau sa gasesc alt raspuns, ce spui tu e perfect.
Nu mai pot rezista asa, vreau sa fii al meu. Sa te chinui numai eu, sa te fac numai eu sa suferi, sa ai si tu tot atatea intrebari fara raspuns ca si mine, sa fii frustrat si sa incerci sa-mi descifrezi misterul. Vezi tu, sunt nebuna. DA! sunt nebuna dupa tine si as fi vrut sa-ti dai seama singur de asta, dar oare nu am fost eu in stare sa-ti arat atatea luni de zile ca starea mea se agraveaza, ca ajung dependenta de tine? Nu ai fost nici prietenul meu, nici iubitul meu, nici coleg sau amic. Ai fost doar un necunoscut de pe o straduta laturalnica, un om cu care trebuia sa beau doar un pahar, sa filosofez un ceas-doua despre problemele existentiale ale tineretii si sa te dau uitarii. M-ai cucerit de la prima soapta, orice imi spuneai imi starnea un interes deosebit, am ales sa fug. Am crezut ca daca ma ascund o sa te uit, dar tot eu te-am cautat, vroiam mai mult, vroiam de fapt totul. Incet, incet, ai ajuns un drog pentru mine, imi alinai gandurile nebune, le opreai si le dadeai alt sens, erai deja profesorul meu. Dragul meu profesor, nu am cuvinte sa-ti marturisesc, mainile tale, buzele tale, ochiii tai veseli.. dumnzeule! Nu imi ies din minte, orice poza de-a ta, orice stire de la tine ma fac sa-mi ies din fire. Intelegi tu oare ca imi macini mintea? Intelegi tu oare ca nu vad alta scapare? M-ai invatat atatea, am deviat de la felul meu de a fi pentru a ma naste inca o data, vreau sa fac parte din viata ta. Eu, copil nebun si capricios, vreau sa fac parte din viata ta! O sa-mi asum responsabilitati, o sa incerc sa fiu demna de atentia ta si o sa fac aceleasi promisiuni desarte pe care le fac toti adultii, iti jur!
Iti scriu acesta scrisoare pentru ca m-am hotarat! Am gasit un raspuns, poate nu e cel corect, dar este singurul viabil de pana acum. Iubitul meu? Nu cred ca ai fost vreodata mai speriat, o sa imi curm suferinta si vreau sa nu crezi ca am dat in pragul nebuniei cand am luat aceasta hotarare, fug! O sa fug ca o lasa pentru ca esti mai mult decat pot face fata, TE URASC! Te urasc pentru ca nu pot face fata, esti mai puternic decat gandurile mele. Inchei trista si cu inima sfasiata aceasta scrisoare, sper sa nu vezi lacrimile de pe pagina asta mototolita si ingalbenita, sunt lacrimi de fericire dragul meu pentru ca ma simt eliberata din umbra ta. Nu-mi purta resentiment pentru ca am luat calea asta, cand vei primi scrisoarea eu voi fi departe.
Da-ma uitarii! Da-ma uitarii chiar daca nu am fost niciodata in mintea ta, da-ma uitarii chiar daca nu am avut cu ce sa te imprsionez, nu sunt un om care merita multa atentie, vroiam doar sa cred ca te-as putea impresiona catusi de putin, ai fost lumea mea.
Cu drag, copila ta..”
Astfel am reusit sa pun frustrarea mea pe doua pagini de ganduri neimplinite, imi ingheata picioarele de la marea asta rece, e atat de inselatoare, intr-adevar imi ia respiratia. Am lacrimi in ochi, dar nu mai conteaza, el sa fie fericit ca a scapat usor. Eu, eu raman rece, el n-o sa stie niciodata unde am plecat, o sa ma duc undeva unde stiu ca il voi putea privi mereu. Mereu va veni la mare..
wir sind. eram in 2007. shit. cat timp a trecut. si cate certuri.
de parca am fi bosorogi acum :))
ia uite mah… ce tineri eram. cineva inca mai da click pe aici.
impresionant ;x
iti vine a crede k inca ma mai trec fiorii cand citesc scrisoarea asta? imi amintesc cu cat sentiment am scris-o. a descris perfect ce simteam. ma durea atat de placut incat as fi vrut sa plang mai mult. era o realitate.
inca mai am un mesaj care imi ramane in minte, ca si cum cuvintele mele nu au fost chiar fara rost. stiam k oarecum atinsesem ceva. si uite k nu am avut curajul sa fug. ar fi trebuit sa o fac. e cumplit sa privesti in urma cand te indepartezi. doare mai tare. ma rupeam de o parte din mine. sunt inca nebuna… si ce simteam capata o alta nuanta… cum sa incep? unde sa termin?