4 ani… si totul se termina cu poze, robe, discursuri, plansete, cadouri, juraminte, poze, flori, imbratisari, albume, “ai un pix?” si bineinteles iar poze…
La fiecare serbare de sfarsit de liceu exista momentul in care ochii li se umplu de lacrimi si isi spun in gand sa fie tari, si atunci si acolo, se petrece minunea: uita de prostia proprie care ii face sa fie rai si sa se certe. Un sentiment ciudat ne loveste pe neasteptate: ce dor o sa-mi fie de X! X pe care nu l-ai suferit nicicand, care se cuplase cu cel de care iti placea, sau care nu a vrut sa te lase sa copiezi la chimie sau cel care te-a parat dirigintelui ca fumai la toaleta. Toate astea dispar… raman doar ei… colegii tai, a doua ta familie, cei care nu vor mai fi in apropierea ta de acum incolo.
Ma strage in brate si plange, si nu vrea sa-mi mai dea drumul… si o inteleg si ii sterg ploaia din priviri, si-i jur ca nu o voi uita. Si… stiu ca o mint si ma doare. In ultima zi de scoala nu-ti mai pasa de mare lucru asa ca nu ti se pare deplasat sa te semnezi pe un perete al clasei, sau sa “uiti” sa-i aduci niste acte profei care a vrut sa te exmatriculeze cu 2 ani in urma. Minciunile mici le inghiti, chiar ti se par dulci… discurscul directorului plin de omagii aduse celor ce ti-au “cladit caracterul si te-au invatat ceea ce e important in viata si te-au pregatit pentru grelele incercari ce vor urma” ti se pare gretos de-a dreptul. Nu poti sa omiti sa fi ipocrit in zilele astea… dar chiar asa?
Oricum… fiecare punct inseamna un nou inceput, pe care il poti face asa cum vrei tu.
